Acolo, în fundalul fotografiei, cât să nu se vadă, sunt ai mei. Îmi arăt copiii rar, spre deloc, prin ziare, online sau la televizor. I-am lăsat să-și trăiască copilăria normal. Nu i-am obligat să exceleze, să facă balet, înot, limbi străine, pian, să câștige olimpiade sau premii, și nu le-am cerut niciodată să fie primii în clasă. Destinul ne împlinește sau ne prăbușește visele, oricâte premii am fi câștigat în copilărie. I-am învățat să fie buni, miloși cu cei din jur și blânzi. Sunt calități care nu vor expira niciodată pe durata umanității. Vor dispărea meserii, deprinderi, inteligența artificială ne va înlocui în multe , dar niciodată în bunătate. E „meseria” care nu o să dispară. Bucurați-vă de copii… Pentru că există o vorbă frumoasă care spune că: „Fiecare copil care se naște ne arată că Dumnezeu nu s-a săturat încă de oameni.”
Am trecut pe lângă podul ăsta azi-dimineață și mi-am amintit povestea : Doi frați locuiau unul lângă celălalt. Într-o zi, dintr-un motiv mărunt, s-au certat și nu și-au mai vorbit ani de zile… Într-o dimineață un tâmplar a bătut la poarta fratelui mai mare, căutând de lucru. „Am nevoie de un gard înalt între mine și fratele meu,” spuse acesta. „Nu vreau să-l mai văd vreodată.” Tâmplarul se apucă de treabă, iar fratele plecă la câmp. Când se întoarse seara, rămase uimit: în loc de gard, tâmplarul a construit un pod peste pârâul care despărțea cele două gospodării. Pe pod, îl aștepta fratele mai mic, cu lacrimi în ochi, crezând că fratele cel mare a pus la cale construirea podului. — Te-am judecat greșit, frate, spuse el. Iartă-mă! Fratele mai mare îl îmbrățișă cu lacrimi în ochi. Tâmplarul, între timp, și-a strâns uneltele și se pregătea să plece. — Unde mergi, om bun? Mai am nevoie de tine! strigă fratele cel mare. — Aș rămâne cu drag, îi răspunse tâmplarul zâmbind, dar mai am multe poduri de construit…. De luni, România o să aibă nevoie de tâmplari. Și de poduri…
Am întâlnit ,demult, doi oameni. S-au împlinit ieri 111 ani de la nașterea unuia. Unul fuma țigări. Celălalt, trabucuri. Cel cu țigările părea slab și modest. Cel cu trabucurile părea puternic și prosper. Unul n-avea avere. Celălalt era miliardar. Amândoi au ajuns în pușcărie: săracul pentru principii, bogatul pentru infracțiuni. Când bogatul a ajuns la închisoare, jurnaliștii trustului său de presă l-au lăudat, încercând să lase impresia că a fost victima unei condamnări politice, la fel ca săracul😃 Unul vorbea smerit. Celălalt explica. Unul purta la mână un ceas vechi, modest. Celălalt — un ceas scump, de colecție… Ceasul bogatului mi-a arătat, ironic, neputința banului: să dai un milion pe un ceas și să nu poți cumpăra un minut! După moarte, cel cu țigările — Corneliu Coposu — are azi străzi, statui și bulevarde în toată țara. Așa cum Dinu Patriciu, cel cu trabucurile, le deținea cât a trăit. Am căutat pe hartă vreo statuie, o piațetă sau o stradă care să-i poarte numele celui cu trabucurile. N-am găsit nimic. Pentru că n-a mai rămas nimic. Pentru că averea e cea mai mică bogăție. Celălalt, Corneliu Coposu, e peste tot: în Waze, în Google Maps, în cărțile de istorie. Fum de țigară și fum de trabuc… Sau, cum spunea Ioan Gură de Aur: „Cel ce crede că are totul, n-are nimic.”
Beni, am fost un prost. Iartă-mă! Ții minte când mă îmbiai să rămân la cină, să mai povestim, iar eu îți spuneam că mă grăbesc? Poveștile alea cu întâlnirile tale cu Sadoveanu și Maria Tănase… Nu mi-a folosit la nimic graba aia. Nici măcar nu cred că mă grăbeam cu adevărat. „Mai târziu” a devenit „prea târziu”. Ce ne mai distram, Beni, de perucile tale! 😂 Și ce lecție mișto ne-ai dat atunci: că îmbătrânirea înseamnă să înveți să-ți porți cu demnitate noul chip, să accepți corpul transformat și să lași în urmă rușinea, prejudecățile și temerile legate de ani. Pe 14 iunie “ne-om vedea” iar la Buzău, la festivalul care-ți poarta numele … Aaaa, și încă ceva: roșii ca ale tale, inimă de bou, greu mai găsești azi. Roșiile de-acum rezistă un an, iar o mobilă – o lună. Și mai cred că boii de azi au pierdut și soiul! 😂 La mulți ani, Benone Sinulescu, acolo unde oi fi tu. Azi, de ziua ta.
Castorii au ridicat un baraj, au modificat cursul apei și, astfel, s-a prăpădit Salina Praid - spune, senin, domnu’ ministru. Pe mine nu castorii m-au afectat, ci urșii. De peste 10 ani, urșii mă împiedică să ajungă acasă și blochează construcția autostrăzii Lugoj–Deva. Din Timișoara până în capitală nu există o autostradă continuă. Pot ajunge pe autostradă la Budapesta sau Viena, dar nu pot ajunge în capitala propriei mele țări, dintr-unul dintre cele mai mari orașe ale țării - Timișoara. Din cauza urșilor. Și a liliecilor. 😡 Porumbeii sunt mai importanți decât monumentele, în toate orașele țării. Liliecii sunt mai valoroși decât hidrocentralele. Iar castorii sunt mai importanți decât oamenii care trăiesc în zona Salinei Praid. Urșii, castorii, liliecii- toți au „avocați” care pot bloca proiecte majore și pot submina economia unei țări. O țară condusă de animale de 35 de ani. Deși, să fim corecți, e o diferență: în lumea animalelor, niciodată cel mai prost nu ajunge șeful haitei.
Să nu vă faceți mari speranțe, voi cei de lângă salina Praid. Breaking news-ul legat de salină o să mai țină câteva zile, apoi va deveni obișnuință — ne vom învăța cu asta. În 2022 a mai fost un breaking news de acolo, țineți minte? Când s-au inundat galeriile și au fost evacuați turiștii. Așa a rămas. S-a schimbat ceva după breaking news ăla ? Ne-am obișnuit și atunci. Noua obișnuința ne modelează viața. Așa cum ne-am obișnuit că nu mai avem coiful de la Coțofenești, cascada Bigăr, brățările de aur de la Sarmizegetusa sau stațiunea Herculane… Toate au fost câteva zile breaking news, apoi au devenit obișnuință. „Ce e rău în robie nu-i robia, rău îi că, dacă trece prea multă vreme, omul se învață cu ea.” - replică din „Horea”
Toată lumea mă întreabă ce mai face Florin Piersic ? Iaca răspunsul! L-am revăzut pe Florin de Florii. Pentru că respectul trebuie să fie o formă de atenție permanentă !
Acum, pe liniște, pot să vă spun povestea. Și lecția : Era anul 1996, iar campania electorală era, la fel ca acum, „crucială și la răscruce”. Se înfruntau Ion Iliescu, perceput ca pro-rus, și Emil Constantinescu, pro-occidental. Sloganul campaniei era: „Cine a stat 5 ani la ruși nu poate gândi ca Bush” (Bush era președinte american, iar Iliescu era cu rușii.) Muzica lui Cristi Pațurcă, autorul „Imnului Golanilor”, era coloana sonoră a campaniei. Se cânta: “𝐌𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐡𝐚𝐢𝐦𝐚𝐧𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚̆𝐭𝐨𝐫, 𝐌𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐡𝐮𝐥𝐢𝐠𝐚𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐨𝐫“ Constantinescu l-a învins pe Iliescu. Alegerile din ’96 au fost câștigate și de muzica lui Cristi Pațurcă. Dar apoi, Cristi s-a pierdut… Spre rușinea mea, l-am uitat și eu, deși în acei ani eram apropiați. Când venea în Timișoara, Cristi stătea la mine acasă. De asta îi știu povestea. De asta mi-e rușine azi. Anii au trecut. Alegerile au trecut. Lumea pe care Cristi spera să o schimbe a rămas neschimbată. Capitalismul a fost construit de aceiași comuniști și de copiii lor. Securiștii pe care-i critica în cântece - ăia „care au stat 5 ani la ruși” - au devenit mai bogați și mai influenți. Doar Cristi a devenit mai sărac și mai uitat. Bolnav, dat afară din casă, a murit în sărăcie și uitare, la doar 44 de ani… Îi plăcea, țin minte, Magda Isanos : “𝐂𝐚̂𝐭𝐞𝐯𝐚 𝐬𝐚̆𝐫𝐮𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐏𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐬𝐚̆𝐫𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐭𝐚, 𝐩𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐭. 𝐍𝐮 𝐯𝐚̆ 𝐜𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭̦𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐢 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐞𝐭̦𝐢, 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚̆𝐥𝐮𝐜𝐢𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐢 𝐯𝐢𝐞𝐭̦𝐢... •Magda Isanos•